Adi Jara Multi ani am fost discret atunci cand a venit vorba despre sentimente, relatii sau ceea ce se intampla dincolo de zambetul pe care il afisam in fata lumii. Poate pentru ca unele lucruri sunt prea personale. Poate pentru ca nu toate bataliile se duc la vedere.
Astazi simt nevoia sa scriu despre un subiect care ne priveste pe toti: atasamentul, compasiunea si iubirea. De multe ori confundam aceste concepte. Ne atasam de oameni si numim asta iubire. Suferim pentru cineva si numim asta loialitate.
Ramanem langa cineva care ne raneste si numim asta compasiune. Dar viata are un mod aparte de a ne invata diferenta dintre ele.
Compasiunea este frumoasa. Ne face umani. Ne face sa intelegem durerile celorlalti, sa vedem ranile pe care le poarta si luptele pe care le duc in fiecare zi.
Problema apare atunci cand compasiunea devine un motiv pentru a accepta lucruri pe care nu ar trebui sa le acceptam.
Sa intelegi pe cineva nu inseamna sa tolerezi orice.
Sa iubesti pe cineva nu inseamna sa te pierzi pe tine.
Sa ajuti pe cineva nu inseamna sa devii responsabil pentru fericirea lui.
Uneori, cea mai grea lectie nu este sa ramai.
Este sa pleci.
Nu din lipsa de iubire.
Nu din lipsa de empatie.
Ci din respect pentru tine.
Crestem cu ideea ca oamenii buni nu renunta. Ca trebuie sa luptam pana la capat. Ca orice relatie poate fi salvata daca iubirea este suficient de mare. Experienta m-a invatat ca nu intotdeauna este asa. Exista momente in care cea mai sanatoasa forma de iubire este limita.
Exista momente in care cel mai curajos gest este sa spui: “Pana aici.”
Exista momente in care trebuie sa alegi linistea in locul haosului, claritatea in locul confuziei si respectul in locul compromisurilor care te consuma.
Viata nu este doar despre zile bune, reusite si fotografii frumoase.
Viata este si despre opriri.
Despre dezamagiri.
Despre oameni care intra in viata noastra pentru o perioada si pleaca dupa ce si-au lasat lectia.
Despre momente in care trebuie sa recunoastem ca nu toate povestile sunt menite sa dureze.
Unele sunt menite doar sa ne transforme.
Privind in urma, imi dau seama ca fiecare experienta, chiar si cele dureroase, a avut un rost. M-au invatat sa ascult mai atent.
Sa observ mai bine.
Sa inteleg ca iubirea adevarata nu se construieste pe frica de a pierde pe cineva.
Ci pe libertatea de a ramane.
M-au invatat ca limitele nu sunt ziduri ridicate impotriva oamenilor. Sunt usi care protejeaza ceea ce avem mai valoros: echilibrul interior. Iar daca exista o concluzie pe care as vrea sa o las aici, este aceasta:
Nu trebuie sa ne fie rusine de compasiune.
Nu trebuie sa ne fie frica de iubire.
Dar nici sa uitam de noi in timp ce le oferim altora.
Pentru ca, uneori, cea mai importanta relatie pe care trebuie sa o salvam este relatia cu noi insine. Si poate ca aceasta este una dintre cele mai valoroase lectii pe care viata ni le ofera. Nu atunci cand totul merge bine.
Ci atunci cand invatam, in sfarsit, unde se termina sacrificiul si unde incepe respectul de sine.
Zambeste!
Si ajuta-i si pe cei din jur sa faca acelasi lucru!
